Oamenii, în nimicnicia lor, chiar și la mare necaz au găsit
cu cale să se lupte cu loviturile colective ale sorții în diferite moduri.
Înfruntarea directă a fost de cele mai
multe ori soluția. Au existat însă în istorie și modalități mai terne de a da
piept cu furia vremurilor, stârnită, mai mereu, tot de ei.
Spre exemplu, Giovanni Boccaccio, a folosit ca pretext epic
marea ciumă, abătură peste Europa în 1348 pentru a da lumii prilej de poveste.
De ce nu am povesti și noi în vremea pestei?! Deși nu se transmite la om pesta
este totuși o formă de ciumă economică ce lovește în moalele capului populația.
Situația nu este doar neplăcută, este chiar gravă!
Dar să încercăm și noi să convertim duritatea momentului în
reflecție.
Trăim în într-o societate globală și consumistă. Controlul
există și este gestionat mai mult cu ajutorul banilor decât al armelor. Prea
lejeri cu libertatea și suveranitatea lor, oamenii și popoarele se lasă conduse
pentru diferite miraje. Cei puternici au întotdeauna instrumente pentru a-i
convinge pe ceilalți că e normal și necesar să te bazezi pe oferta lor. Au
creat instituții care se ocupă de satisfacerea nevoilor sau capriciilor celor
mici. Așadar…povestea: Există trei mari organisme internaționale menite să
sprijine statele: Fondul Monetar, Banca Mondială și Organizația Mondială a
Comerțului. Cele trei entități sunt finanțate de marile companii. De aceea,
acolo unde politicienii sunt lipsiți de calități personale sănătoase, sunt
corupți și bolnavi de putere, prezența celor trei organisme internaționale
devine un cal troian împins în inima economiei locale.
De asemenea, există un stat, extrem de puternic, care exportă
tuturor două sisteme de lucru: democrația și economia de piață. Ca două softuri
provenite din țara unde se află toate motoarele informaționale, cele două
sisteme sunt propuse ca soluții pentru prosperitate. Și, de ce să nu
recunoaștem, nu există altele mai bune, deși nici ele nu par a fi prea bune.
Practic, vorbim de niște bine-făcători care dau sprijin și
împrumuturi și două sisteme care, corect utilizate, pot scoate țările la
lumină. Și totuși unde apare problema?
Ei bine, țările care primesc importul de soft nu prea știu
jocul. Nu au tradiție. Jucătorii locali sunt înghițiți, nu după
multă vreme, de marii iubitori de semi-monopol. Alături de lipsa experienței și
necazul instalării unei puteri corupte, factorul hotărâtor în cedarea
suveranității este populația. Dornică să
aibă performanțe de viață deduse din filme, cere mai mult decât produce. Atunci
apare dezechilibrul. Jocul democratic este deturnat de câțiva gameri locali,
care contactează în numele statutului lor și spre îndelungata rămânere a lor la
putere împrumuturi din ce în ce mai mari. Banii vin, dar odată cu ei vin și
condițiile. Care sunt condițiile? Cele pe care le-ar impune oricare creditor…restructurezi
aici căci din acest motiv nu ai de unde să dai înapoi creditul…închizi
dincoace…și tot așa….
Sărind din cadrul poveștii, realitățile sunt simple.
Politicienii populiști împrumută bani. Aruncă banii în consum. Dau impresia
populației că sunt eficienți și iubitori de patrie și apoi îl lasă fără
abilități de producători, transformând țara în piață de desfacere. Astfel, creditorii –
marile companii, în fapt – își elimină concurența cu sprijinul cozilor de topor
locale și …vai.. chiar cu sprijinul unei părți din populație, care se predă
fără luptă, în cel mai dur război, războiul economic, pentru un coltuc de
pâine.
O fi sau nu România zilelor noastre în această situație?! Nu
știu! Știu însă, din literatura economică parcursă, că doar două țări au reușit
să lucreze eficient pentru a-și proteja economia locală. Japonia și Coreea de
Sud. Secretul lor? Munca populației a fost mai mare decât privilegiile, iar
statul a sprijinit firmele locale cu bani de la buget, uneori și douăzeci de
ani, pentru a le transforma în competitori mondiali. Au reușit!
Din nefericire, România a adoptat o altă cale. Statul se
împrumută. Aruncă banii pe piață. Economia crește din consum, dar achizițiile populației sunt mărfuri
importate. Practic, împrumutăm bani, apoi golim stocurile din afară, deci
trimitem banii înapoi. Noi rămânem cu creditul și dobânzile, iar banii ajung de
unde au venit, pentru un nou împrumut și o nouă afundare. O fi teribila pestă porcină parte a
scenariului extinderii pieței pentru producătorii internaționali? Cine
știe…poate fi o speculație, doar. Dar totuși ceea ce se întâmplă va avea
consecințe asupra modului în care românii își organizează veniturile și viața. Faptul că trebuie să-și
sacrifice porcii în mijloc de vară – chiar dacă încearcă disperanți să conserve
produsul prin lăzi frigorifice -, le anulează plăcerea tradițională de a-și
consuma munca la Crăciun. Deci, vor fi puși în lanțuri…în lanțurile de magazine.
Aceste lanțuri aparent… fine, distrug încă o dată libertatea țăranului care,
deși muncește din greu și nu are unde să-și desfacă produsul, umblă demn în
fața autorităților, pentru că are hrana asigurată. Acum se va încolona precum
asistatul social la coadă și va sta cu căciula în mână pentru câțiva lei.
Ceea ce spun poate fi doar o poveste. Nu trebuie să uităm
însă că la nivel mondial există supraproducție de orice fel, iar dispariția
micilor producători mărește adresabilitatea celor mari. Și să nu mai uităm că
cin te împrumută face regulile…mai ales când știe că nu poți restitui banii.
*
Personajele lui Boccaccio s-au ținut de povești 14 zile.
Noi…de aproape treizeci de ani. În tot acest timp, în care ne-am făcut că nu
vedem ceea vedem am acumulat doar datorii și restricții. Ieri industria, astăzi
gospodăriile țărănești mâine…cine știe ce vom mai pierde. Oricum, pe zi ce
trece devenim tot mai mult piață de desfacere. Deficitul balanței comerciale a
ajuns la 7. 58 miliarde de euro. Fără îndoială, punerea în dificultate a
producătorilor autohtoni va accentua și mai mult dezechilibrul import-export.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu