Cu ceva timp în urmă mi-a picat în mână o superbă antologie de poezie arabă. Era și nu era ...doar arabă. Era andaluziană. Simțea-i din fiecare vers sămânța din care iese dulcele - amarul. Totul era scris ca o curgere între ceea ce nu a fost și ceea ce nu a mai putut fi. Scurt dar zemos a fost timpul maurilor în Andaluzia. Au lăsat în urmă semnele unei civilizații unice.
Nu am reușit încă să trec prin colbul roșiatic al locului cu pașii, dar am făcut-o cu gândul, zburând pe texte. Dintre textele pe care le-am citi despre Andaluzia, cel de mai jos mi-a plăcut cel mai mult. M-am gândit că ar fi păcat să nu călătorim împreună, motiv pentru care vă invit la lectură.
*
E seducătoare, e misterioasă, are cel mai frumos cer albastru şi cei mai frumoşi nori albi din lume, are cele mai bune tapas, la cele mai frumoase terase, aflate pe străduţe înguste, din altă lume, are palate ca-n poveşti, şi flamenco, la fiecare colţ de stradă.
Un articol de Monica Andronescu|
Și prăvălii micuțe, din altă epocă, care au în vitrine obiecte parcă din alt timp, și piețe superbe, și palmieri, și portocali, peste tot portocali înfloriți și plini de portocale, și sangria, și adierea maură, și catedrale minunate, și străduțe albe, labirintice, și o lumină altfel, care cade peste fiecare colțișor și-l face să pară magic.
În Andaluzia se-ajunge ușor din București, un avion low-cost până la Malaga, care în extrasezon nu trebuie sa fie mai mult de 100 de euro dus-întors, dacă urmărești ofertele, bei o cafea la malul mării, la una din nenumăratele terase, te plimbi puțin pe sub palmierii superbi de pe Alameda Principal și apoi, cu un autobuz, ajungi în câteva ore în cele mai frumoase orașe andaluze. Desigur, e nevoie de minim două săptămâni ca să simți cu-adevărat gustul amărui-dulceag-misterios-ușor ocult al Andaluziei. Dar, dacă n-ai decât o săptămână, alegi… dai cu banul sau îți urmezi instinctul… Sevilla, Cordoba și Granada.
Catedrala din Sevilla minunata curte cu portocali
Se ajunge ușor dintr-un oraș în altul, cu trenul sau cu autobuzul, dar autobuzul e mult mai ieftin (între 5 și 20 de euro, depinde de tipul de bilet și de ora de plecare, iar cel mai bine e să le luați de pe site-ul Alsa, din vreme). Când ajungi prima dată în Sevilla, întâi de toate simți aroma de portocal. Și încă ceva, nedefinit, ca o boare dintr-un alt timp, care va persista câtă vreme vei rămâne în Andaluzia. Ca și cum trăiești în același timp în timpuri paralele, în lumi care se suprapun, straturi peste straturi, un superb palimpsest viu, în care respiri un aer straniu. O catedrală cu pereții ocru-roșietici, unde la apus vezi arzând în curticica interioară lumânări și te simți proiectat în timp și, apoi, imediat, la câteva minute o uriașă galerie FNAC, iar imediat, după colț, se deschide un labirint de străduțe cu terase cu flori care te îmbie toate să le guști delicioasele și ieftinele tapas (cu 3-4 tapas, care costă 2-3 euro fiecare chiar te saturi, alături de-un pahar de vin sau sangria, alți 2-3 euro).
Sevilla, paradisul portocalilor
Sevilla e un mic paradis. Și asta nu neapărat pentru superba catedrală și pentru minunatul turn Giralda – clopotul catedralei – de unde, după ce urci, urci, urci parcă la infinit, vezi Sevilla într-o altă lumină, măreață și delicată în același timp. Nici pentru Arhivele Indiei, incluse în patrimoniul UNESCO, alături de Palatul Alcazar, nici pentru superba, majestuoasa priveliște din Plaza de Espana, care-ți taie răsuflarea. Sau pentru toate la un loc…
Plaza de Espana…
Pentru atmosfera cu totul aparte, pentru aerul pe care-l respiri când treci râul Guadalquivir și vezi Turnul de Aur, și râul în lumina apusului, și marea de portocale căzute pe jos, din care nu te poți abține să nu guști, deși știi că sunt amare, dar ți se umplu mâinile de o aromă delicioasă pe care o duci apoi cu tine. Pentru extraordinara curte interioară a catedralei, și ea plină de portocali înfloriți, unde lumina desenează tablouri, pentru felul cum zărești o mică tapas-erie la un colț de stradă, când ești sus, în Giralda, și îți propui să te oprești acolo la o măsuță la o cafea, pentru superbele imagini în care ai sentimentul clar și de nezdruncinat că ai călătorit în timp, când privești piața din fața catedralei, plină de trăsuri, și brusc, zgomotul unui tramvai te trezește la realitate, pentru aerul tandru-misterios al cartierului Triana, de dincolo de Guadalquivir, unde viața pare să aibă alt ritm, iar terasele micuțe, să respire un alt aer, mai puțin turistic, mai autentic, pentru nenumăratele prăvălioare kitsch, care vând costume de flamenco pentru toate gusturile și pentru toate vârstele, pentru puținele prăvălii prăfuite, care vând costume de flamenco autentice, pentru aerul pe care-l are orașul după ploaie, când soarele apune arzător și agresiv peste Plaza de toros de la Real Maestranza de Caballería de Sevilla, a doua incintă de coridă din lume, ca mărime, unde nu, n-ai curaj să intri, pentru că detești corida, chiar dacă simți că da, ei, locuitorii Sevillei, o au în sânge, mai ales dacă te nimerești la intrare înainte de un „spectacol”…
Și da, pentru Palatul Alcazar și, mai ales, pentru extraordinarele grădini ale Palatului Alcazar. Neegalate de nimic. Acele grădini de portocali și lămâi ca un vis frumos, în care se plimbă păuni și vin și-ți ciugulesc din palmă, iar culorile și aerul au un farmec de nepovestit.
Pauni printre lamaii din gradinile Palatului Alcazar
Un labirint înverzit prin care te poți pierde ore în șir, cu fântâni ca-n povești, cu arome ca-n povești, cu alei nesfârșite. Da, e Ținutul din Dorne din „Urzeala Tronurilor”… Și nu degeaba l-au ales realizatorii filmului, depășește orice imaginație. Iar palatul – Real Alcázar de Sevilla –, deși nu e un palat maur, are puternice influențe arăbești și asta se simte în fiecare detaliu. Iar această superbă îmbinare de stiluri și de viziuni – căci da, Andaluzia rămâne ținutul european care a fost cel mai mult timp stăpânit de arabi, iar asta s-a infiltrat puternic și adânc în tot și-n toate – transformă locul într-un mic paradis. Cu arce complicate, cu patio, cu grădinițe divine… în care se îmbină arta islamică și arta mudejar. Patio de la Doncellas (Curtea fecioarelor), cu desenul ei superb, cu împletiturile și dantela ei din piatră, și Salon de Embajadores (Salonul Amasadorilor), cu mulțimea de stele care simbolizează universul, rămân, probabil, unele dintre cele mai frumoase locuri pe care le-ai văzut vreodată.
Superbele gradini unde s-a filmat “Urzeala tronurilor”
Și apoi, într-o dimineață, după ce ți se pare că ai stat acolo două secunde sau două mii de ani, îți mănânci deliciosul și tradiționalul mic dejun constând în roșii gustoase îmbibate în ulei de măsline, pe pâine prăjită, îți bei sucul de portocale proaspăt stoarse și pleci mai departe… cu un autobuz care străbate sudul Spaniei.
Cordoba, un vis de-o mie de ani…
Și ajungi în Cordoba… Cordoba, care, acum o mie de ani, era unul dintre cele mai mari orașe din Europa și un mare centru cultural. Cordoba, care, acum peste o mie de ani, era cel mai frumos oraș maur din Peninsula Iberică. Cordoba, care, rivaliza pe-atunci în măreție cu toate orașele lumii și care avea o moschee ce nu era întrecută în măreție decât de cea de la Mecca. Cordoba, care, într-o perioadă, pe la anii 700-800, era unul dintre cele mai avansate orașe din Europa, atât cultural, cât și economic, avea peste 300 de băi publice, avea o bibliotecă uriașă, avea palate și multe moschei.
Astăzi, Cordoba e un oraș mic. Dar în mijlocul lui există, strălucitoare și după atâția ani în care istoria, vremurile și modele au trecut peste ea, Mezquita. Cea mai frumoasă catedrală-moschee din lume. În Cordoba aerul e altfel decât în Sevilla. E mai mult mister, e mai alchimică, simți pulsând prin străduțele din centrul vechi, pe unde te rătăcești la infinit, o viață stranie, ca și cum o inimă veche ar bate printre ziduri. Lași repede în urmă străzile și lanțurile de magazine pe care le găsești în toate mall-urile Europei și te afunzi în altă lume. Străzile sunt înguste, casele mici și albe, în cartierul evreiesc totul e plin de mister, iar drumul spre Mezquita e ca o călătorie în timp. Asta după ce îți lași bagajul într-o cămăruță de hotel, mai bine zis o pensiune într-o clădire veche, rece, tradițională, cu mozaic, cu perdeluță albă de dantelă la fereastra de pe care se vede foarte aproape o altă cămăruță de peste drum și o uliță mică, plină de flori și felinare.
Sub un portocal mare, cel mai mare portocal pe care ți-l poți imagina, la o terasă micuță, improvizată cât timp arde soarele – pentru că afară e încă o primăvară rece, rece, rece, mai rece decât a fost în ultimii 20 de ani, după cum spune un localnic – mănânci paella tradițională, făcută ca în partea locului. O savurezi lângă un pahar de vin și câteva tapas delicioase – ceva cu brânză de capră la cuptor și dulceață de ardei iute –, dar vine ploaia și te ascunzi repede la cafea în bodeguță, una tradițională, simplă, simplă, în care un „cârciumar” gras ca dintr-un film simpatic îți servește cafeaua pe niște butoaie la fel de simpatice…
Când iese soarele, repede și furios, ajungi în curtea Mezquitei. E o curte interioară, un element tipic din arhitectura andaluză, cu palmieri și portocali, la umbra cărora te poți adăposti vara – nu era cazul acum – în care lumina cade minunat. Dar, oricât de tare ți-ar fi imaginația, nu-ți poți închipui frumusețea din interiorul Mezquitei. Frumusețea tulburătoare, amețitoare, aproape înspăimântătoare. Povestea moscheii din Córdoba începe pe locul unei biserici… Un calif, pe nume Abd al-Rahman, este cel care și-a dorit să ridice aici, după ce a cumpărat biserica, o moschee care să fie mai frumoasă decât templele Orientului. Așa s-a născut Mezquita, o splendoare construită se pare, de un arhitect sirian.
Mezquita, cea mai frumoasa moschee-catedrală din lume…
O pădure de 856 de coloane realizate din granit, marmură, jasp sau onix. Asta e senzația când intri, că te afli într-o pădure misterioasă, în care lumina se filtrează misterios, în care simți secolele de mister cum respiră în fiecare colțișor. E absolut copleșitoare Mezquita. Cu mihrabul ei minunat decorat, în fața căruia stau zeci de turiști și-l fotografiază minute în șir. Apoi, în mijlocul ei, creștinii au făcut o catedrală… Minaretul a devenit clopotniță, iar în mijloc tronează acum, parcă picată din cer, o catedrală în stil renascentist. Și nimic nu e mai straniu ca sentimentul pe care-l ai, când treci din moschee în catedrală și simți că niciuna nu se simte pe deplin „la ea acasă”. Dar acest loc este probabil cel care arată cel mai bine spiritul andaluz. Acest amestec maur și european, în care fiecare-și are partea lui de vină, de clocot și de frumusețe…
Podul din Cordoba
Podul roman de pe Guadalquivir rămâne una dintre cele mai frumoase imagini ale Cordobei, asta după ce te pierzi prin micile ateliere și magazine unde poți să admiri sau să cumperi obiecte din ceramică tradițională sau din piele de Cordoba… La apusul soarelui, pietrele de pe pod ard roșietice și cerul albastru senin, după ploaie, colorat doar de câțiva nori, arată ca-ntr-o pictură. Apoi se lasă noaptea și străzile se golesc și lumina felinarelor creează o atmosferă și mai stranie decât ce de peste zi, și la fiecare colțișor te aștepți parcă să-ți răsară în față jidovul rătăcitor…
Cordoba vazuta de sus…
Te desparți cu greu de Cordoba, un loc care vibrează de o energie aparte pe care o iei cu tine și care te cheamă, îi simți chemarea imediat ce ai plecat și devine tot mai puternică. Și te îndrepți spre Granada. Granada și tărâmul fermecat al Alhambrei, Granada, cu grotele ei de flamenco și minunatul Albaicin, de unde se vede palatul din visul nebun al dinastiei Nasrid, Granada, de unde se văd munții înzăpeziți Sierra Nevada, Granada, cu al ei Sacromonte pitoresc. Însă Granada toată și Alhambra merită o altă poveste… Care va începe cu legenda superbă a lui Boabdil, ultimul rege-copil, maur, din dinastia Nasrid, care a plecat în exil după căderea Granadei în fața Isabellei de Castilia și a lui Ferdinand de Aragon, aruncând o ultimă privire regatului său ce avea să cadă apoi în paragină…
Alhambra, visul maur…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu