Citeam despre o vizită a unei delegații române în Coreea și mă gândeam dacă pe lângă poze și meniuri au mai existat și alte urmări ale acestei vizite. De ce am ajuns să-mi pun această întrebare? Pentru că, cu ani în urmă, mi-a picat pe ecranul eBook – lui un text cu titlul Samarinenii răi.
Câte de răi sunt personajele principale ale cărții – respectiv americanii – rămâne de analizat, însă cartea vorbește despre două națiuni care au știut cum să valorifice cu succes … ispita americană.
Pe scurt, cartea vorbește despre interesele economice ale companiilor americane și modul în care știu să și le atingă, stând în spatele Băncii Mondiale, Organizației Mondiale a Comerțului și Fondului Monetar Internațional.
Evident, ca orice industrie, industria americană are interese, iar aceste interese sunt atinse prin eliminarea concurenței. Marile companii au suficiente mijloace de producție să acopere necesarul întregii lumi și au nevoie de monopolul prețului. O companie mai mică poate avea prețuri mai mici, ceea ce nu e de dorit pentru marile companii. Și totuși cum dispar companiile mici? Dispar din cauza politicienilor și popoarelor. Cum se întâmplă asta, atâta vreme cât toți politicienii sunt iubitori de țară? Simplu! Politicienii i-au credite în numele poporului. Nu folosesc în investiții creditele așa cum le-a folosit Ceaușescu, spre exemplu, ci le risipesc pe tot felul de pomeni electorale, pentru a-și menține puterea personală. Evident, țara produce mai puțin decât consumă și cursa împrumuturilor continuă, iar țara devine din ce în ce mai vulnerabilă.
Ei bine, după câteva cicluri electorale în urma cărora politicienii împrumută țara să aibă bani în alegeri, urmează scadența. Creditorii cer bani, cum e și firesc. Doar că țara – pentru că de data aceasta țara plătește și nu cine a contractat împrumutul în numele poporului – nu prea are de unde da banii. Atunci creditorul analizează situația și identifică găurile negre. Pe listă pică întreprinderi sau industrie concurentă pentru marile companii, care stau în spatele instituțiilor de credit. Și așa dispar combinate, fabrici și alte activități. Trebuie privatizate – mai bine zis date pe mai nimic – pentru că ele sunt neperformante. Politicienii fac jocul, pentru că politica lor este un joc de păcănele și nu un act de servire a patriei. Le privatizează și apoi dispar. Deși cartea Samarinenii răi nu vorbește despre România, am putea să ne amintim de combinatul siderurgic Galați.
Cartea vorbește despre două țări care nu au procedat precum România, respectiv Japonia și Coreea de Sud. Ambele au luat bani împrumut, exersează jocul democrației și economiei de piață pe care-l joacă americanii cu precizie de 300 de ani, dar au investit în economia proprie.
Spre exemplu, Japonia a finanțat o întreprindere privată cum este Toyota vreo două decenii până când a devenit brand mondial …
Oare au plecat cei care au vizitat Coreea și cu așa informații de acolo, sau ……
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu