Zi de zi și seară de seară, cu cărucioare, se cară lemn din Crâng. Îi văd, prin Micro 14, pe drumul care duce spre unitățile militare, pe acești sărmani care, lipsiți de cele traiului, în aceste vremuri în care din televizoare curge prosperitate, își fac parte din Crâng și-l bagă pe foc.
A se vedea doar o dovadă: https://youtu.be/4bk2LBZTPJ0
Îi văd eu, îi vedem noi, îi văd și ei, dar ei se fac că nu-i văd. Dacă te-ai așezat pe un o bucată de pământ negru, prin centru, apare câte cineva din blocul cu bulină roșie și cheamă Poliția Locală. Dar pentru Crâng, pentru Crângul nostru, nu sună nimeni și nu doare pe nimeni.
E chel. tot mai chel, ca după o cură agresivă cu chimioterapice. A rezistat milenii, iar de secole ne mândrim cu el, dar nu-i sărim în ajutor.
Ce mai rămâne din Buzău, dacă piere Crângul? Nimic! Pietre, dale și borduri?! Au toți, mai multe, mai bune, mai frumoase. Dar noi avem - încă-l mai avem - Crângul!
De prin secolul XVI a devenit, treptat, parte a perimetrului urban și plămân al orașului. S-a numit, inițial, Crângul Târgului. A rezistat secole, iar acum este cărat la cărucior și furgonetă și zvârlit pe foc. O dată cu el, focul arde amintiri, arde istorii, arde o tradiție.
Ciudat ce se întâmplă! Ciudat și nedrept! El nu poate striga că-l doare, dar noi? Noi care i-am respirat aerul, care i-am bătut aleile, care i-am spus gândurile, suntem muți?
Nu au vină cei care-l cară. Ei sunt niște suflete în nevoie. Însă noi, cei mulți și muți, care-l vedem cum se topește și devine pământ în fața ochilor noștri, suntem vinovați.
Păcat de el și păcat de viitorul acestui oraș. Dacă se usucă de voie bună, e ca un blestem care trebuie rupt. Și dacă totul este premeditat, tot blestem este. Se întâmplă ceva cu noi, tocmai acum când avem nevoie de natură mai mult ca niciodată.
Deci, haideți să fim de partea Crângului nostru, pentru că și el e de partea noastră de atâta amar de vreme. Haideți să-i auzim durerea și să-o ocrotim, că altul nu mai avem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu