Sunt adeptul binelui necondiționat și al binelui uitat. Fă binele și aruncă-l în mare spunea cineva. Nu ar trebui să mai amintesc sensibila istorie biblică a celor zece leproși. Să ai lepră, să fii salvat de la o boală mortală și să uiți …. De aici a apărut românescul: Ești o lepră!
Uituc din fire și fără pretenții nu-mi amintesc decât următorul paradox: cei față de care am greșit, destui și ei, nu mi-au creat niciodată disconfort, însă cei pe care i-am servit cumva, nu s-au sfiit să o facă. Sunt sigur că procentul este egal pentru fiecare dintre noi,
Dar nu despre mine este vorba în ceea ce mi-am propus să scriu, ci despre un personaj secundar al cărții Noapte de foc a belgianului Eric-Emmanul Schmitt.
Schmitt scrie frumos. Povestește frumos. Are idei calde, chiar hrănitoare spiritual. Nu face afirmații clare în aparență, dar își mărturisește convingerile. Noapte de foc este o mărturisire lucidă despre propria-i credință și contrastul dintre credință și știință, contrast care se relevă doar atunci când vrei să folosești descoperirea științifică pentru ca să crezi, uitând că, în fapt, forța credinței constă în faptul că nu ai nevoie de dovezi.
Cât despre beneficiarul răului și biografia în jurul căreia își construiește propria ființă spirituală acesta este Charles de Foucaluld
Mă las în voia Ta,
Fă ce vrei cu mine.
Și orice ai face,
Îți mulțumesc!
Sunt gata de orice, accept orice,
Numai să se facă voia Ta în mine și-n toate făpturile Tale.
Altceva nu-mi doresc Doamne,
Îmi las sufletul în mâinile Tale,
Ți-l dăruiesc Doamne, cu toată dragostea inimii mele, pentru că Te iubesc, și pentru că iubirea mă îndeamnă să mă dăruiesc, să mă las în numele Tale nemăsurat, cu nesfârșită încredere pentru că ești Tatăl meu
Așa sună Rugăciunea renunțării lăsată de un ascet a cărui viață tinde spre cea a Mariei Egipteanca.
Charles de Foucaluld, om de lume, a început să se caute pe sine, dincolo de zgomotul unei vieți frivole. Într-o zi de octombrie și-a început călătoria mistică în biserica Saint-Augustin din Paris.
A mers la abatele Huvelin să-i ceară cateheză, iar acesta l-a împărtășit fără să-i asculte căutările teoretice. A găsit lumina pe calea cea mai scurtă.
Era anul 1886.
Apoi, în 1916, a fost omorât de un glonț trimis în cap de către un localnic pe care-l cunoștea și-l ajutase. A fost ucis în deșert, unde se retrăsese în căutările lui spirituale, însă nu ca Maria Egipteanca, e drept, ci ca un fost soldat ce era, Deși construise un fort, călcându-și idealul unei vieți simple, a fost ucis chiar în fața locului care ar fi trebuit să reprezinte simbolul puterii și al protecției.
În fine, astăzi căutările lui spirituale sunt împlinite de către ordinul călugăresc numit al Micilor frați ai lui Iisus, ordin pe care el, solitarul, nu l-a putut crește, dar a crescut din sămânța vieții lui îngropate printre dune.
Istoria lui este amintită de scriitorul de expresie franceză Schmitt. Deși scrie în franceză, e belgian și sunt cunoscute glumele francezilor despre belgieni…
Așa că nu mai amintesc faptul că Schmitt trage concluzia beneficiului pe care-l aduce binele făcut semenilor atunci când istorisește asasinarea lui Foucauld, ci închei cu o frază a celui care a revoluționat romanul universal, Flaubert: Je suis venu, j ai vu, jde suis decu ….
Da, binele aduce uneori decepție, chiar dacă firile noastre romantice și pline de poveste vor ca binele să învingă mereu.
paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu