Parabola unei alegeri

 

Așa cum v-am mai povestit, că am vrut, că nu am vrut, am fost rupt din mediul copilăriei mele libere de pe dealuri și mutat la Buzău, în zona Crângului, pe strada Caraiman, unde erau câteva blocuri terminate, iar restul – B5-ul de astăzi, spre exemplu – era încă în construcție.

M-am adaptat rapid la noile condiții, mai ales că acele structuri de beton neterminate hrăneau imaginațiile războinice ale unei adevărate hoarde de puști, care apăruseră odată cu tinerele familii muta­te în zonă.

Toni, mai vechi și foarte sprinten, vecinul de la casa din fața blocului nostru de pe Vlăsiei, devenise liderul grupului. Avea calități de invidiat: musculatură, rezistență, echilibru. Urca printre acele schelete de beton cu agilitate de acrobat, se pitea, se împușca cu inamici invizibili, apoi, de la etajul doi, sărea pe un munte de nisip. Tarzan era lipsit de calități fizice pe lângă Toni.

Noi, ceilalți, fără să fim atât de agili, ne-am înrolat în armata lui. Aveam pistoale cu carbid, confecționate în atelierul lui improvizat din zeci de table, în mare parte din curtea părintească. Zgomotul și strigătele de luptă nu erau suficiente, așa că ne-am adaptat modei de a ne construi și carabine din țeavă de PVC. Prindeam două sau mai multe țevi cu bandă izolatoare, astfel încât să putem sufla eficient prin ele cornetul de hârtie cu care trebuia să lichidăm adversarul. Materiale de construcție pentru armele noastre se găseau din belșug, pentru că în România de atunci nimeni nu pleca cu mâna goală de pe șantier.

Toni, dar și alți confrați mai cu experiență, erau contractori de praștii. Amicul meu mai mare mi-a confecționat și mie una, căci eram fidel prieteniei noastre. A folosit un crăcan de arbor bine bifurcat de care, la cele două capete, mi-a prins o fâșie scoasă dintr-o cameră de bicicletă. A fost arma pe care am folosit-o cel mai puțin. Nu eram vânător de fel, mai ales că acele praștii făceau rost și de o ciulamă. Seara, bieții guguștiuci adormiți printre ramurile pinilor cu coroană mai bogată, rămași printre blocuri, se trezeau cu o piatră în piept sau în aripă și cădeau fulgerați.

Nu-mi plăcea vânatul, însă începeam să descopăr fotbalul. Cum eram mereu la mâna altora care aveau minge și mă chemau doar când voiau, m-am hotărât să-mi iau prima mea minge, să devin lider de grup. E bine să ai lucrul tău, nu?

Surse de bani aveam. Am strâns sticle și borcane și am făcut rost de câteva monede, suficiente pentru o minge, făcută din două bucăți de plastic, în general inegale, așa încât balonul era mai mereu oval.

Cel mai apropiat loc de unde puteam cumpăra o minge era un magazin cu de toate, aflat unde acum este un magazin de pâine, în stânga restaurantului Grant, spre Casa Albă, pe Nicolae Bălcescu.

Magazinul avea de toate și toate erau puse alandala. Pe mine nu mă interesau nici stofele, nici nasturii sau ce mai aveau acolo. Voiam doar mingea visată. Mingiile erau vrac, prin spatele rafturilor de expunere, așa că am mers prin lateral să văd oferta. Erau multe, stivuite prost, ca într-un bol de Bingo. Erau roșii și albastre. Doar una era albă și era tocmai jos. M-am întors în magazin, iar vânzătoarea cu un costum profesional lila, cam decolorat, m-a întrebat ușor neprietenoasă:

– Ce dorești, puiule?

– O minge, doamnă! am răspuns eu plin de emoție, de parcă dădeam examenul vieții mele. I-am întins mecanic banii ca să vadă că sunt solvabil. Oricum îi numărasem de câteva ori, de teamă să nu fi greșit și să mă fac de râs.

Mi-a întins repede mingea pe care o avea sub tejgheaua cam roasă pe margini. Era roșie.

– Nu vă supărați, nu o vreau pe aceasta!

Foc și pulbere s-a făcut! A început să scoată pe nări fulgere vânzătoarea pe care am deschis-o atunci în mintea mea în limbajul rural pe care îl aveam, ca având cu părul permanent în stil merinos și ceva tulei pe la colțul gurii. Poate nu era chiar așa, dar de frica reacției ei așa am văzut-o. Cred că m-a făcut și obraznic. Realizați, atunci principiul aplicabil în marketing era: „Dacă nu-ți place alta, mama nu mai face!” Probabil, ținând cont de ceea ce aveam în față, ar fi trebuit să mă consolez că nu eu decid ce minge cumpăr, ci ea.

Eu, totuși, am insistat că vreau mingea albă din spatele rafturilor.

Vânzătoarea mi-a scos varianta albastră, varianta galbenă. A început să argumenteze că toți copiii așa cumpără.

Eu, insistent, m-am menținut pe poziție:

– Pe cea albă o vreau, tanti! Doar pe aceea!

– E singura, de ce o vrei pe aia?

– Doar aceea îmi place!

Deși nu aveam altă soluție, alt magazin, am fost ferm. Știam ce vreau! Nu mă lăsam ușor dus.

S-a chinuit să-și împingă trupul cam gros prin spatele rafturilor și a scos-o.

– Uite-o! Să nu mai calci pe aici! – au fost ultimele ei cuvinte, care sunau ca o declarație de război.

Am luat-o și, culmea, nu era nici ovală! Direct în luminișul din Crâng, aproape de unde este acum Direcția Silvică, mi-am probat prima mea minge, pare-se cea mai bună.

Morala? Nu poți alege de-a valma doar pentru că sunt în față, că e oferta mare, că oferta e colorată sau că cineva insistă să-ți bage pe gât marfă pe motiv că de aceea au luat și alții.