Helmuth Duckadam

 Am citit că astăzi a murit Helmuth Duckadam. Omul acesta a fost ca pasărea spin. Sevilla a fost tot. Nimic nu a mai fost la fel după acel moment unic în istoria sportului românesc.

Nici nu putea duce pe umeri mai departe o asemenea performanță și nu a mai făcut-o.

Din când în când simt nevoia să mă uit la cele patru penalty-uri apărate. Incredibil. A întruchipat momentul de glorie al fotbalului românesc.

Aveam inima strânsă. Aveam emoții teribile. Nu-mi venea să cred că e adevărat ceea ce se întâmplă. Obișnuit ca românii să se piardă în drumul spre trofee, așteptam inevitabilul, nu victoria.

Și totuși s-a produs un miracol, iar omul care a întruchipat miracolul a fost Helmuth Duckadam. Și acum, când privesc acel sfârșit de meci, mi se face pielea de găină. Retrăiesc momentul cu intensitate apropiată de cea de atunci.

După Sevilla, Helmuth Duckadam aproape a căzut în anonimat. Nu-mi explic cum i-a jucat destinul atâtea feste ulterioare marii victorii din Cupa Campionilor Europeni, așa cum nu-mi pot explica ce stăpânire de sine a avut acest om în fața unei echipe puternice, care juca pe propriul stadion.

Tribunele îi erau ostile. Încurajări primea doar de la câțiva români norocoși care ajunseseră la acel meci. Pentru restul românilor, ținuți dincolo de porțile lagărului comunist, Sevilla părea de pe altă lume. Nu avea rost să-ți propui să călătorești acolo, pentru că nu aveai voie și nu aveai cu ce. De aceea, chirciți de teama înfrângerii, stăteam nemișcați în fața televizorului color al unor prieteni.

L-am întâlnit o singură dată pe Helmuth Duckadam, în avion. Nu mai știu de unde veneam, dar am primit împreună loc la ușile de evacuare. Bună șansă pentru confortul picioarelor mele lungi, dar nu și pentru masivitatea și lungimea lui Helmuth Duckadam. Mi-a povestit câte ceva din dramele lui ulterioare. Atunci nu era prea bun prieten cu Gigi Becali, însă mai era la Steaua și rămânea alături de echipă, chiar dacă patronul îi tăiase din salariul de 3000 de euro. Nu avea unde să meargă, îmi spunea. El, legenda, nu mai avea unde să meargă…

Cu el și cu Belodedic m-am întâlnit. Cu Belodedic chiar am jucat, împreună cu Matei, un meci demonstrativ. În rest, nu i-am întâlnit în persoană pe marii jucători ai Stelei. Însă, dacă m-am întâlnit cu Helmuth Duckadam, am simțit că am întâlnit cel mai important moment din istoria sportului românesc. Nu i-am cerut un autograf. Mi-a fost jenă. Însă acum regret…

 

Păcat că s-a stins. Păcat că a strălucit doar o singură dată. Recordul său rămâne de neegalat, mai ales pentru noi, cei care l-am trăit cu atâta intensitate.