Creștinii Bărăganului

 Fapta bună are multe moduri de expresie.  Când îți aloci timp pentru cei apropiați, nu mai pare că intră în categoria faptelor bune. Sunt fapte care vin de la sine. Nici eu nu am simțit că fac o faptă bună devenind șofer pentru cineva care mergea la Tătaru, în Bărăgan, la înmormântarea unei rude.

Când mă gândesc la doamna de la APIA Buzău, care a luat pe cineva în grijă, dându-i bani de medicamente și, ca în parabola Samarineanului milostiv, lăsând vorbă să fie sunată dacă i se termină, ce faptă bună mai e aceea că am ținut câteva ore de un volan?

De la Făurei am făcut dreapta spre Tătaru și, după Dudești, am ajuns. Câmp e și prin satele buzoiene, dar în zona aceea era altfel de câmp și părea să fie și altfel de lume.

— Nu mai e lumea care-a fost, spunea o bătrână, sprijinită în băț, în fața canapelei de la poartă, pe care mai stăteau câteva surate costumate în negru, la fel de atinse de vreme la articulații. Ziceai că vântul Bărăganului le-a săpat la temelie, de erau așa șubrede și părăginite — cel puțin puse în comparație cu octogenarul care conduce lumea... spre ce-o fi conducând-o.

Ele erau acolo, la poartă, să-l conducă — cel puțin cu privirea — pe mort. Îl priveau de sus, ca niște învingătoare. El nici 60 nu avea. Ele văzuseră multe convoaie trecând. Vorba fostului meu dascăl de la Gherăseni: „Mai multe piei de oi tinere decât bătrâne pe gard.”

Un cancer pulmonar îl lovise pe bietul om și, cu toate că doar cu câteva zile în urmă fusese singur, cu mașina, la chimioterapie la Brăila, azi era adus de mașini care scoteau strigăte de vapoare de sub capotă.

Da, veneau șoferii. Iar în mașina din față — o Toyota Hilux, semn clar de casă înstărită — era părintele, cu epitrahil strașnic de roșu și cu barbă neagră și ondulată.

Am parcat rapid în fața primei case de la biserică. La numărul 8, ca să nu încurc cumva derularea evenimentelor, dar nici să merg prea mult pe jos. Am plecat sprinten spre biserică, iar sub clopotniță era patul mortuar așezat pe centru. Cum am intrat, am fost invitat să pun mâna pe coarnele patului mortuar. M-au văzut mai zdravăn și au cântărit în gând greutatea celui mort pe vremea când era sănătos, așa că păream potrivit.

Nu mi-au reproșat nimic pentru că am refuzat, deși, cu ținuta completă de ciocli, sătenii aveau chipuri ușor obosite de tot felul de combustii cu care-și trataseră iarna — poate și vara. Nasurile roșii și ochii căzuți spuneau mai multe despre starea generală, decât despre cea de moment. Oricum, generoși în actul lor, mai ales că un părinte din Vrancea îmi spunea: „Dacă mai continuă treburile să meargă așa, nici la groapă nu mai are cine să ne ducă.”

Am intrat în biserică, o biserică frumoasă, construită în stil neoclasic, cu o pictură interesantă — mai puțin după stilul actual.

De pe trepte am privit cum bat clopotele. Păreau cea mai nouă investiție, una semnificativă, încât nu mai încăpeau în vechea haină, clopotnița, construită în același stil cu biserica. Clopotele stăteau pe un suport de fier și băteau singure, acționate electric. Ce minune, nu?! Știau ele ce fac, fără să mai ai nevoie de clopotar. Un post mai puțin. Un model de restructurare.

Doar că... au tăcut. S-a dus repede cineva să bată în toacă, ca într-o acioaie. Se oprise curentul. Vedeți până unde ne-ar atinge o criză energetică.

M-am prezentat părintelui. Cu umor și pus pe șotii, părintele — cu circumferința specifică misiunii și cu zâmbet neaoș — mi-a povestit câteva repere de carieră care, deși păreau piedici, erau izbânzi. Un preot rupt din romanele lui Agârbiceanu. Și nu doar părintele părea  de roman...

Tată a șapte copii, părintele era fericit cu locul, cu zona de margine de eparhie - Slobozia e mai aproape decât ... gura leului - și cu timpul pe care-l parcurgea. Ne-am găsit cunoștințe comune — colegul meu de la biserică, fost membru Tronos.

Și părintele cânta bine, iar slujba a fost frumoasă, cu predică potrivită auditoriului, rostită din suflet. A vorbit despre cele sfinte, dar și despre omenia celui care plecase. Om care știuse să fie și comesean bun la petreceri, și om de ispravă la treabă.

S-a uitat mai bine la mine părintele și-a ajuns la concluzia că cineva cu numele meu fusese pe un afiș electoral la Buzău, unde are rude. I-am dat de înțeles, cu jumătate de gură, că eram eu. Dar s-a mirat — cel din afiș arăta altfel. Ce puteam să spun? Că au trecut anii? Îmi convenea?

Am ieșit din biserică și-am luat-o spre mașină prin curtea vecină. La numărul 8 — simbol al infinitului — nu putea fi decât casa parohială.

Superbă casă. Ușor obosită, dar superbă. Cu prispă de jur împrejur și cu ieșiri fastuoase, atât în față, cât și în spate. Mi-l imaginam pe părintele rotindu-se după soare, pe prispa lui.

Mi-a explicat un sătean că nu mai stătea nimeni acolo. Părintele Dan Ene se mutase deja sub placa de marmură din dreapta bisericii, cum intri. Fusese preot 40 de ani acolo, locuise și cu prima și cu a doua doamnă preoteasă, căci prima îi murise. Își luase și un apartament în singurul bloc din sat și acolo, dimineața, l-au găsit rece. Nu era prea bătrân și nici nu părea din poza de pe cruce. Dar inima a fost de altă părere.

Am plecat spre casa familiei. Înainte de strada lor am trecut pe lângă strada Nae Ionescu. Imaginați-vă: Nae Ionescu la Tătaru! Apoi pe lângă strada Voievozilor, cu case surpate ca după o domnie eșuată.

Am ajuns la casa verde a familiei. Mese bine organizate. Pentru preot și încă patru persoane în casă, pentru ceilalți afară, sub primul soare de primăvară. Au fost 18 grade.

Organizatorul, un alt Paul, cu mănuși în mâini, ca la un mare restaurant. Din defect profesional, am intrat să văd bucătăria. Totul pus la punct. Și pentru că știu cum se petrece pe internet cu prietenul camerelor de la ANPC, m-am declarat mulțumit.

Și cum am fost incognito, restul poveștilor le las nespuse. Să nu creadă cineva că m-am dus acolo să scriu. M-am dus din prietenie.